Sfaturi am tot primit, teoretic stiu cam tot ce ar fi de facut si totusi…Trec de la o stare la alta, de la entuziasm la deznadejde. Practic atata timp cat e cineva langa mine e totul in echilibru. Cand ajung seara acasa, in pat, singur, ma coplesesc gandurile si cad.
Zilele trecute treceam pe langa curtea unei scoli. Un copilas blond, de vreo doispe’ ani, fugea dupa un prieten de-a lui. Il ajunge si-i spune “hai inapoi, ca rad astia de tine…doar femeile plang”. Ii spune de cateva ori, fara success si se intoarce inapoi. Eu, de pe trotoarul celalalt, ma gandesc ca ar trebui sa-l imbarbatez, pe cel ce plangea, fac un pas spre el, dar brusc nu mai pot sa-i spun nimic, imi dadusera si mie lacrimile. Acum cand scriu am ochii umezi din nou.
A trecut si etapa “paznic” din viata mea, a durat o saptamana, saizeci de ore petrecute in campul muncii. Am cedat, desi, daca strangeam mai mult din dinti, as fi putut-o lungi. Nu munca in sine era grea, ci imaginile pe care le vedeam…mamici sau tatici cu copii, femei care semanau cu ea. Ma vedeam pe mine impingand carucioarele masinuta si il vedeam pe el, copilasul care, la un moment dat imi zicea “tati Alex”, acelasi copilas care cand m-a vazut plangand mi-a zis, minute in sir “Fii dur! Fii foarte dur!”, si apoi catre mama lui “Numai tu esti de vina mami, numai tu!”. El cu vorbele astea, si cand a zis “tu esti prietenul meu, Alex si eu te iubesc”, m-a oprit in 20 Aprilie. El a fost ingerasul care m-a salvat.
Singurul lucru care il reprosez ei, e faptul ca nu mi-a dat ocazia sa dau gres.
Aveam trei variante: manastire, psihiatrie, fuga. Acum, ca si inainte de variante, nu mai am nimic.
Problemele mele? Nu sunt adevarate, sunt doar in mintea mea. Nu vreau sa mor si totusi vad moartea ca o izbavire.
Nu mai vreau sa lupt. Pentru mine? Nu. Pentru ea? Da…Bun…si as da gres cu siguranta…
Mi-am pierdut increderea in mine. Speranta? E in agonie.
Sunt intr-un cerc vicios ... solutia? Sa ies din cerc. Dar nu am curajul sau puterea sa ies din cerc.
Sa presupunem ca “voi reusi” sa o uit pe ea, desi am incercat sa o uit si nu am putut. Am facut alte femei sa sufere si m-am intors la ea. Apoi mi-am cerut scuze si am starnit mila, cred. Nu vreau sa mai provoc suferinta in jurul meu … Si apoi, sa presupunem din nou…ma voi indragosti si voi iubi iar, si voi risca, ma voi deschide si imi voi rasturna valorile ca sa fiu pe placul noii “ea”, ca asa vad eu iubirea…si …
Nu mai am puterea, dorinta, motivatia sa risc. Nu mai vreau nimic.
Ganduri negre? Am, in fiecare zi ... de obicei trec, m-am obisnuit cu ele. Deocamdata merg din inertie, de la o zi la alta. In rest e bine...
