Hmm ...

Hmm ... m-am săturat să vorbesc cu voi ... râdeţi ... doar atâta puteţi. Da. Aşa voi face. Voi scrie totul pe hârtie şi vă voi împărţi şi vouă câte un exemplar. Puţin mă interesează dacă îl veţi citi ... La revedere !!! Pa! ...

-         Hei! Băiete! Eşti aici ca să înveseleşti publicul!

-         Da! Da! ...

-         Doar diaia’ te-am angajat ... ai un contract de respectat, băiete!

-         Dacă nu mai vorbeşte comicul, vrem banii înapoi!

-         Da! Da! ...

-         Linişte! Linişte!

-         Huooo! Huooo!

-         Vreau banii înapoi, ticălosule ...

-         Daaa!!!

Vocile se auzeau tot mai încet în timp ce urcam în fugă scările înguste ale crâşmei în care încercam să câştig ceva bani şi eu. Încă o dată o dadusem în bară. Iarăşi vorbesc singur. Aveam o melodie în urechi, ce stăruia de când am plecat din hruba aceea ... hmm ... da, e ceva clasic, dar nu reuşesc să îmi dau seama de unde să o apuc ... o mai auzisem si alte dăţi ...

-         Claude Debusssssyyyyyy ....... şopti un copac de lângă mine...

Nu m-a mirat decât faptul că trunchiul anonim pe lângă care treceam era proaspăt plantat şi nu îmi amintesc să îl mai fi văzut vreodată. Precis în locul acela fusese un coş de gunoi până mai deunăzi. Chiar ieri mi-am aruncat un chiştoc acolo ... ciudat.

-         Zbang! Zbang ...! Zbang ... zbang ... zbang ...

M-am oprit. Număr bătăile ... doar unsprezece ... În mod normal acum eram doar la mijlocul show-ului ... nu, nu ... nu e de mine să fiu comic cu carte de muncă ... toată lumea să aibe impresia că mă cunoaşte ... să fiu cunoscut ... haa ... nu se va mai întâmpla asta niciodată.

Merg. Noaptea s-a lasat de ceva vreme, iar umbrele ei mă urmăresc de când am plecat de la lucru ... hîhîhî ... cam aşa ar suna râsul meu dacă l-aş transcrie fonetic ... am impresia că sunt urmărit. Ca să nu fie doar o impresie, ci o certitudine, trebuie doar sa mă opresc ... se aude acum un fâşâit şi ... da, am auzit clar nişte paşi care s-au oprit concomitent cu mine. De unde am eu bafta asta? Hahaha … e doar un câine mititel şi eu tremur din toată fibra … numa’ mie mi se poate întâmpla asa ceva. Da e de bine, am acum un prieten care mă însoţeşte în drumul meu.

-         Vino cu mine!

Ud!

-         Hei amice! Ai ochii in spate!?

-         Da uităte  tu mai atent, fraiere!

Pentru Vlad era deja prea lung acest schimb de replici. El era omul faptelor, nu al vorbelor. O scurtă ezitare a necunoscutului de care se ciocnise la intersecţia celor două străzi slab luminate, nişte ochi bulbucaţi cu o privire înspăimântată, iar rezultatul ... o mică găurică aşezată simetric pe fruntea băieţaşului de cartier. Vlad nu era tot timpul răbdător cu oamenii ...

În schimb Alex avu un drum fără peripeţii. El nu era grăbit ca prietenul său, aşa că era mult mai atent la lumea care se derula liniştită în acea primăvară capricioasă. Începuse să picure şi doar nouă grade arăta termometrul. Gândurile lui alunecau în amintirile de peste vară...

"E la şapte un concert ..." îi şoptise prietena ei.

"Hai te rog, vino cu noi" continuase ea, apoi se aşternu o tăcere stânjenitoare. Alex era nervos din altă pricină şi mai întâi refuză ... cu jumate de gură murmură un răspuns ambiguu, iar fetele luara drept încuviinţare următoarea replică ...

"La şapte deci ..." şi vroi să mai spună "trebuie sa fiu deja în altă parte..."

Dar ea nu-l lăsă să-şi continue gândul.

"Uite mă că vine!" exclamase ea, iar el nu putu să strice bucuria prematură a fetei. Îşi călcă planurile şi promise încă o dată că va fi acolo.

Dar nu fusese să fie aşa. După o oră se reîntâlni cu ea şi printr-o idee pe care o rostiseră instantaneu, schimbară aparent planurile. Seara aceea fusese de neuitat in mintea lui Alex ... el nu ştia dacă si într-a ei, dar timpul trecuse extrem de repede.

Acum însă, Alex nu se mai gândea la ea. Fără să îşi dea seama, paşii îl purtau neîndoios către gară. Ploaia devenise de o fortă neobişnuita, dar el nu simţea asta, iar când orologiul din vârful Bisericii Evanghelice bătu de unsprezece ori, străzile deveniră pustii dintr-o dată.

"Trebuia să termini ce ai început!" îşi spuse pe un ton de reproş.

"Dacă eu aşa prefer ... peste câtva timp voi continua şi poate voi şi termina."

"Ei bine, eu voi fi deacord cu chestia asta" îşi replică, în sinea lui, pe un ton laconic, "doar doar dacă va cădea ultima variantă" şi deja visa cu ochii deschişi.

Totul era pe dos în acel timp, deşi oarecum îşi revenise, se reîntâlnise cu Vlad şi îi povestise tot ce se întâmplase. Se despărţiseră de circa zece minute. Vlad se grăbea la o întâlnire şi plecase pe jos, aşa îi era dorinţa.

Te risti?

Contrar proverbului
"Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti",
te rog sa treci la fapte!
Repet, "FAPTE", nu vorbe. M-am saturat de vorbe!

Si noteaza-ti ...
N-am nevoie de ajutorul tau!
Sunt mari sanse sa-ti pierzi vremea incercand sa ma ajuti. Cu siguranta iti voi respinge ajutorul.
Si te rog, sa tii cont ca nu te voi ajuta deloc si va trebui sa vrei mai mult decat vreau eu.


Iar daca ma ajuti, odata iesit din dependenta pe care o voi avea fata de tine, s-ar putea sa nu te mai bag in seama sau chiar mai rau, sa te fac sa ai remuscari ca nu m-ai lasat de la inceput in pace.

Te risti, ca ajutandu-ma, mai apoi, sa te dusmanesc si sa-ti devin ostil?

Nu vreau sa tragi de mine sa ma arunci intr-o directie anume, sa ma lansezi pe o orbita, dar asta va trebui sa faci! Orice directie sau orbita ar fi buna, atata timp cat ma urnesti din loc. Si sa stii ca nu vreau in directia aia la care te gandesti!

Te risti?

Inainte sa-mi raspunzi, te rog sa te gandesti bine la ce te inhami, caci eu, deja am ales raul si gandirea pesimista si negativa. Si nu mai am putere sa lupt, am obosit.

E bine ... nu e bine ...

Sfaturi am tot primit, teoretic stiu  cam tot ce ar fi de facut si totusi…Trec de la o stare la alta, de la entuziasm la deznadejde. Practic atata timp cat e cineva langa mine e totul in echilibru. Cand ajung seara acasa, in pat, singur, ma coplesesc gandurile si cad.

Zilele trecute treceam pe langa curtea unei scoli. Un copilas blond, de vreo doispe’ ani, fugea dupa un prieten de-a lui. Il ajunge si-i spune “hai inapoi, ca rad astia de tine…doar femeile plang”. Ii spune de cateva ori, fara success si se intoarce inapoi. Eu, de pe trotoarul celalalt, ma gandesc ca ar trebui sa-l imbarbatez, pe cel ce plangea, fac un pas spre el, dar brusc nu mai pot sa-i spun nimic, imi dadusera si mie lacrimile. Acum cand scriu am ochii umezi din nou.

A trecut si etapa “paznic” din viata mea, a durat o saptamana, saizeci de ore petrecute in campul muncii. Am cedat, desi, daca strangeam mai mult din dinti, as fi putut-o lungi. Nu munca in sine era grea, ci imaginile pe care le vedeam…mamici sau tatici cu copii, femei care semanau cu ea. Ma vedeam pe mine impingand carucioarele masinuta si il vedeam pe el, copilasul care, la un moment dat imi zicea “tati Alex”, acelasi copilas care cand m-a vazut plangand mi-a zis, minute in sir “Fii dur! Fii foarte dur!”, si apoi catre mama lui “Numai tu esti de vina mami, numai tu!”. El cu vorbele astea, si cand a zis “tu esti prietenul meu, Alex si eu te iubesc”, m-a oprit in 20 Aprilie. El a fost ingerasul care m-a salvat. 

Singurul lucru care il reprosez ei, e faptul ca nu mi-a dat ocazia sa dau gres.

Aveam trei variante: manastire, psihiatrie, fuga. Acum, ca si inainte de variante, nu mai am nimic.

Problemele mele? Nu sunt adevarate, sunt doar in mintea mea. Nu vreau sa mor si totusi vad moartea ca o izbavire.

Nu mai vreau sa lupt. Pentru mine? Nu. Pentru ea? Da…Bun…si as da gres cu siguranta…

Mi-am pierdut increderea in mine. Speranta? E in agonie.

Sunt intr-un cerc vicios ... solutia? Sa ies din cerc. Dar nu am curajul sau puterea sa ies din cerc.

Sa presupunem ca “voi reusi” sa o uit pe ea, desi am incercat sa o uit si nu am putut. Am facut alte femei sa sufere si m-am intors la ea. Apoi mi-am cerut scuze si am starnit mila, cred. Nu vreau sa mai provoc suferinta in jurul meu … Si apoi, sa presupunem din nou…ma voi indragosti si voi iubi iar, si voi risca, ma voi deschide si imi voi rasturna valorile ca sa fiu pe placul noii “ea”, ca asa vad eu iubirea…si …

Nu mai am puterea, dorinta, motivatia sa risc. Nu mai vreau nimic.

Ganduri negre? Am, in fiecare zi ... de obicei trec, m-am obisnuit cu ele. Deocamdata merg din inertie, de la o zi la alta. In rest e bine...

P.S.

Ascet e tinutul lui Gomez maniacul,
 e negru pamântul, iar gândul e negru...
 curgând ca un fluviu molatec, namolul
 ca plasma se-ndoiae...
 De veghe e vântul! Un stol împietrit
 sta teapan, cuvântul îngheata pe buze...
 iar ochiul priveste, din umbra alege
 o prada usoara, adulmeca omul, asteapta...
 Tresare, o juna, un zgomot aievea,
 E vis, o hiena flamânda trosneste un os...
 O pulpa dorita, flexata de taine,
 cu falduri abile, e ascunsa de noi,
 e fina, e dulce, e mister...O comoara
 e sus, n-o atingem, e departe...apoi
 ajungem sa credem ca ea este Venus!
 un zeu, o himera...
 adânc îngropata, în cerul albastru, al lumii de jos.
 Regina sa fie...?
 Ori poate pluteste, în adâncuri de fier.
 Sau sta ferecata, de lanturi cuprinsa,
 promisa prin norme create de EI...
 Gomez se trezeste, e fix, este timpul
 Ea vinee!
 furtuna e apa de foc peste suflet...
 El spera, dar ea îl distruge, ori poate...
 Namolul molatec se-ndoaie, ca gândul...
 iar fluviul e negru, e negru pamântul,
 ca plasma e vântul, tinutul lui Gomez
 sta teapan, în umbra îngheata simtirea...
 Sau poate...?

 

 

                                                        Alexandru Penciu